De partea noastră

Avem un prieten foarte bun, pe care îl cheamă Cristi. El este alpinist și fotograf. În fiecare an îi place să urce pe munți foarte înalți.

Anul acesta a fost în America de sud. A dus cu el steagul Ceva De Spus și a făcut poze pe cel mai înalt vulcan din lume.

El ne încurajează să ne continuăm munca și ne ajută să devenim cunoscuți.

EXPEDIŢIA DE ALPINISM ŞI CICLISM “CevaDeSpus.ro”

ACONCAGUA – 6958, OJOS DEL SALADO – 6891
Organizator: Asociatia De Partea Ta

Emisiunea TeleUniversitatea Timisoara despre expeditia velo CevaDeSpus.ro:

Vezi noutăţi: 6 februarie / 1 februarie / 23 ianuarie / 15 ianuarie / 8 ianuarie


8 ianuarie 2012 – Steagul CevaDeSpus este în drum spre tabăra de bază, Plaza del Mulas

După o tură specială în îndepărtata Patagonie, iată-ne în sfârșit în vestul Argentinei, în Mendoza, faimosul oraș viticol. Nu ne-am oprit pentru degustare –e infernal de cald, iar un pahar de vino tinto ne-ar da peste cap- ci pentru ultimele cumpărături, în special mâncare, și mai ales pentru a cumpăra (700 USD, enorm de scump) permisul care ne garantează că avem voie să urcăm pe Aconcagua, El Gigante del toda America. Desigur, faptul că avem permisul nu ne garantează că cineva ne va și duce pe vârf; o să avem de muncit pentru asta. Dar, până la urmă, de aia suntem aici, nu?

Echipei inițiale, constând din Cătălin Neacșu, Andrei Cupaciu și cu mine, i s-a alăturat prietenul meu australian Ion Mihăilă aka John (bine, e născut în București) și piteșteanul Mihai Isar. Planul e ca mâine la prânz să plecăm spre munte, urmând să parcurgem un drum de vreo trei ore cu mașina, apoi să încărcăm pe măgari bagajele. Noi, oamenii, vom avea de mers două zile pe jos, până în tabăra de bază, numită Plaza de Mulas (Piața Măgarilor), situate la aproximativ 4300m. Măgarii ce ne vor căra mare parte din bagaj vor fi cu siguranță mai iuți ca noi, doar au patru picioare- ei vor ajunge la destinație într-o zi.

Ne vom odihni în bază o zi apoi vom începe urcări la cote mai înalte pentru a lăsa organismul să se obișnuiască cu aerul din ce în ce mai sărac în oxigen și cu presiunea tot mai scăzută. Din fericire, corpul e suficient de inteligent să se adapteze la aceste constrângeri, însă această aclimatizare cere timp – nu poți urca brusc pe munții înalți.

Sunt două tabere pe ruta clasică, una numită Nido de Condores – Cuibul Condorilor, 5300m, și una mai sus, la 5900m, numită Berlin. După ce vom căra echipament și mâncare în Nido, și vom dormi acolo, împreună cu John voi dormi o noapte în Berlin – perfect pentru aclimatizare- apoi vom coborî în Nido și vom traversa pe partea cealaltă a muntelui, spre baza Ghețarului Polonez. Urcarea sa până pe vârf ne va lua o zi lungă dar frumoasă, pe un perete de gheață în care vom înfige cu drag colțarii și pioleții. Vom coborî pe ruta clasică unde ne vor aștepta Cătălin, Andrei și Mihai, care vor fi urcat pe vârf din Berlin.

Două lucruri sunt importante pentru ascensiune; aclimatizarea noastră și vremea favorabilă. Sperăm să avem noroc și să ducem cât mai sus speranțele voastre, ale celor ce aveți Ceva De Spus. Sper ca prin aceasta tot mai mulți să afle despre voi și despre efortul vostru de a urca zilnic pe muntele înalt din viața voastră.

Cristian Tzecu, Mendoza (38 grade Celsius), 8 ianuarie 2012


15 ianuarie 2012 – Poveştile noastre au ajuns la 4300m

Salutare tuturor de la 4300 metri, din tabăra Plaza De Mulas, de la baza vârfului Aconcagua. Am ajuns în Plaza de Mulas acum câteva zile, ningea şi am pus cortul pe zăpadă. Totuşi, dupa ce am pus cortul a nins mai rău, aşa că tot am avut noroc.

Se simte altitudinea, ca de obicei (din lipsa de oxigen te cam doare capul şi nu prea poţi face efort mare) însă mă simt bine şi în câteva zile vom fi aclimatizaţi. Există aici inclusiv medici, controlul medical e obligatoriu, ne-a luat tensiunea, ascultat la plămâni, etc. Am ieşit foarte bine. (Tensiunea ne-au dat-o înapoi.)

Ieri am urcat la tabăra numită Nido de Condores (Cuibul Condorilor), 5300 zice în carte, mie altimetrul îmi arăta mai mult. 6 ore luuungi de mers pe potecă, a început să ningă dar am continuat şi mă bucur că am reuşit să ducem acolo o parte din echipament.

Am avut parte de o surpriză plăcută, m-am întâlnit aici cu danezii care au fost la Cho Oyu, inclusiv doctorul Pierre Maina, care avusese grijă de mine. Lumea e mică, uneori, iar ăsta e un lucru bun.

Condiţiile aici nu sunt ca în Himalaya, dar am şi plătit mai puţin. Stam în corturile noastre, dar avem acces la un cort mare în care e masa şi putem mânca omeneşte. Netul e 15 USD pe 15 minute, dar se mişcă foarte lent. (Şi merge doar când e soare.)

Planul e să o luăm mâine în sus, să dormim în Nido de Condores 2 nopţi, apoi o noapte în tabăra Berlin –trei ore de urcat – şi apoi, împreună cu John Mihailă, spre Gheţarul Polonez. Mă înteleg excelent cu John şi îl percep foarte implicat şi conştient de tot; sunt sigur că acolo sus o să facem echipă faină şi asta e extrem de important. În timp ce voi urca împreună cu el pe ruta noastră pe gheţar, Cătălin, Andrei şi Mihai vor incerca să ajungă pe vârf pe ruta normală.

De mâine încolo nu o să mai avem acces la net, aşa că următoarele ştiri o să le dăm la coborâre. Îmi doresc mult ca, prin încercarea noastră, lumea să viziteze CevaDeSpus.Ro, să vă cunoască poveştile şi să vă înţeleagă lupta. Urcatul unui munte, oricât de înalt ar fi, rămâne totuşi un efort de scurtă durată, comparativ cu efortul vostru.

Cristian Tzecu, Plaza de Mulas, 4300m, soare
P.S. Şi pentru că ştiu că trebuie să vina ziua lui Eli, La Mulţi Ani de aici de sus, să fii puternică şi să ai parte numai de bine!


23 ianuarie 2012 – Nu a fost să fie, de niciun fel. Paradoxul e că ne simțim tare norocoși.

De la bun început, zăpezile care cădeau zilnic ni s-au părut ciudate; din ce am înțeles de la mulți alții, pe Aconcagua nu prea ai treabă cu zăpada pe ruta clasică. E drept că în bază, în Plaza de Mulas, la 4300m, zăpada căzută se topea într-o zi (până cădea alta), însă pe sus acest lucru nu se mai întâmpla. Ca de obicei în astfel de situații, zvonuri despre prognoza meteo au început să circule, însă nu le-am dat mare importanță; urma să urcăm în Nido de Condores, tabăra de la 5400 și să vedem ce facem la fața locului. Aveam deja dus acolo echipamentul tehnic necesar Ghețarului Polonez, și mâncarea de altitudine.

A doua oară când am ajuns acolo, după șase ore de urcuș susținut, ningea bine. Eram imunizați la asta, însă nu pot spune că nu m-am îngrijorat de așa vreme atipică: ninsori dupămasa urmate de apusuri liniștite.

În ziua următoare, 16 ianuarie, dedicată aclimatizării (în care nu faci nimic și rogi capul să nu te mai doară), am stat de povești și cu rangerii parcului, aveau o coșmelie în care stăteau, chiar la 5400. În fața mea au cerut prin radio info despre vreme, și era din ce în ce mai clar că va tot ninge. Data de 18 ar fi fost ok pentru vârf, urmată fiind de multe zile de vreme rea. Bun, mă gândesc cu John, dar asta implică să renunțăm la planul de a dormi o noapte în Tabăra Berlin, la 5900, și de a traversa apoi spre Ghețarul Polonez; pur și simplu nu avem când. Așa ușor e să îți faci planuri de acasă, să îți imaginezi ce plăcută ascensiune pe gheață o să faci, și să te trezești oprit din visare de dușmanul numărul 1 al alpinismului.

Fie și așa, să fim maleabili și înțelegători; vom urca pe ruta normală, cea mai ușoară cale de a ajunge sus. Peste două zile vom fi cei mai înalți (poate chiar cei mai binecrescuți –deși mă îndoiesc) oameni de pe cele două Americi. În 17 ianuarie ne-am urnit pentru 2,5 ore spre tabăra Berlin, în timp ce Cătălin și Andrei se aflau într-o tabără apropiată, numită Colera, situată la aceeași cotă. Urma să ne întâlnim ziua următoare pe drumul spre vârf.

Pornisem pe ideea de a merge ușori, așa că nu am cărat nici măcar sacul de dormit, folosind în schimb pufoaica și “piciorul de elefant”. Aveam un cort de o persoană în care ne-am fi înghesuit amândoi; noroc că am găsit în Berlin o căsuță de lemn goală, suficient de înaltă pentru ca să poți sta în picioare, și încăpătoare pentru trei persoane, asta dacă stăteam să dăm zăpada la o parte. Ceea ce am și făcut, într-o oră aveam o casă ca în povești, extrem de confortabilă. Una din cele două uși lipsea, dar am înlocuit-o cu două blocuri de zăpadă înghețată, cam așa cum procedează eschimoșii când își zidesc igloo-uri.

Aveam opțiunea de a porni spre vârf cu noaptea în cap, beneficiind de o dimineață mentolată rău (în căsuță erau minus 20 grade), sau să plecăm mai târziu, asta însemnând să ajungem pe vârf cam pe la 16:00, după 8 ore de mers; a doua opțiune ni s-a părut mai ok, știind că ziua avea să fie calmă și fără precipitații. La 8 ne-am pus în mișcare, am pierdut tare mult timp cu transformatul zăpezii în ceai cald, fără de care nu puteam avansa. În 10 minute am ajuns în tabăra Colera; surpriză, vedem cortul lui Cătălin și Andrei deschis, clar că ei sunt înăuntru (la ora asta?). “Sus, putorilor, hai pe vârf!” le strig, însă din cort iese doar Andrei. “Cătălin e spre vârf, eu am renunțat la un anumit moment dat să mai urc, îmi era foarte frig la degetele de la picioare, cred că am degerat” îmi spune, aratându-mi niște degete albe. Îl liniștesc, degerăturile arată altfel; se hotărăște să coboare așa cum îi recomand, în bază, la confort și mâncare.

Soare, un pic de vânt însă la viteze prietenoase, John și cu mine urcând spre Aconcagua. Altimetrul crește ca prețul la pompa de benzină, urcări mai abrupte, de cele mai multe ori în zig-zag mai lejer, esențial e că suntem în grafic. Din când în când, ne intersectăm cu lume ce coboară, le-o fi fost frig, mă gândesc, le-o fi fost rău, mă gândesc mai bine, cert e că dacă o astfel de ascensiune pare lejeră în condiții de iarnă carpatină, aici, pe gigantul Anzilor trebuie să pui la socoteală altitudinea înainte de orice.

La un moment dat, deasupra de locul numit Independenzia, punem colțarii, e mai ușor așa, unii au făcut-o încă din Berlin, judecând după urmele lăsate în zăpadă. Câteva zeci de metri mai sus, ajungem pe un pinten de unde se vede aproape tot drumul spre vârf; o traversare lungă, urmată de un urcuș mai susținut pe lângă un perete (locul se cheamă Canaletta) și o nouă traversare spre vârf. Mulți dintre cei ce renunțau ne-au spus că tocmai Canaletta e blocată de exces de zăpadă, că lumea din față sapă trepte, că cei din spate care stau la coadă au cam înghețat…. Zvonuri tipice, după care nu e bine să te iei.

Un ranger (judecând după cărămida de stație radio pe care o căra) ne depășește și ne confirmă că până sub Canaletta mai facem vreo 40 minute, iar de acolo spre vârf, încă două ore, perfect, îmi zic, ora 17 pe vârf înseamnă umbre frumoase, lungi, fotogenice. Ajungem la baza Canalettei, sub un perete umbros (în sfârșit). John mă filmeaza urcând.

Până aici, totul a fost bine și frumos, ne îndreptam, după cum ziceam spre vârf. Bine și frumos, nu?

Cătălin apare de pe Canaletta, susținut de alți alpiniști, se împleticește, colțarii îi sar din picioare. Inițial John crede că ceilalți alpiniști sunt ajutați de Cătălin să coboare, realitatea e alta, ne-o spune chiar el, “Am plecat spre vârf la 6.30, am mers extrem de iute, i-am depășit pe toți. La 11.30 eram deasura Canalettei, la 15 minute de vârf. 15 minute, nu mai mult, vedeam oamenii pe vârf, deasupra mea, cum își făceau poza tradițională. Mă durea capul îngrozitor, m-am așezat pe o piatră, mi-l țineam în mâini de durere, cred că am și adormit. La un moment dat, a apărut un ranger, mi-a pus câteva întrebări, apoi m-a rugat să îmi dau ochelarii de soare jos de pe ochi. Cu o față foarte serioasă, mi-a zis că nu e doar o recomandare, ci o obligație, să cobor urgent. Spunea că ce am eu este edem cerebral. Am crezut mereu că mă doare capul datorită insolației, dar în momentul în care am aflat motivul, rostit serios și grav, la asta adăugându-se faptul că nu puteam ține ochii deschiși datorită aceleiași dureri, mi-am zis că muntele rămâne acolo și mâine, și că risc prea mult rămânând la altitudine.

Mai târziu, analizând pozele făcute, mi-am dat seama că nu știu ce am făcut preț de vreo două ore, dar judecând după arsurile de pe față, cred că am adormit cu fața spre soare. Rangerii au găsit doi ghizi austrieci care coborau de pe vârf, i-au rugat să mă însoțească până jos, eu eram prea obosit pentru a o face singur în condiții de siguranță. După ce am coborât Canaletta, m-am întâlnit cu Cristi și John. Aici rolul austriecilor a fost preluat de Cristi și John, care m-au dus până în bază, considerând mai importantă echipa decât palmaresul individual.”

Nu a fost să fie, de niciun fel. Paradoxul e că ne simțim tare norocoși că toată echipa este ok, că nimeni nu a pățit nimic, că la sfârșitul unei lungi coborâri de vreo 1000 metri diferență, Cătălin și-a revenit. Zăpezile care se anunțau (nu au întârziat) nu ne-au mai permis altceva, așa că însoțiți de sentimente mixte am făcut o zi lungă până la ieșirea din parc, în drum spre al doilea scop al nostru, (principalul, aș zice), ascensiunea velo pe Ojos Del Salado.

Înainte de a părăsi Argentina am vizitat un memorial al andiniștilor care și-au pierdut viețile încercând să urce și să se întoarcă teferi de pe Aconcagua. Plăcuța care îl amintește pe românul Lentzi Bulareanu și pe soția sa, Antonela Rozolimo ne-a făcut să reconsiderăm idea de viață și dragoste.

 
 
Cu multă dragoste, din Santiago, în drum spre Ojos Del Salado,
Cristian Tzecu, 23 ianuarie 2012


1 februarie 2012 – Expediţia “CevaDeSpus.Ro” a dus semnăturile autoreprezentanţilor pe cel mai înalt vulcan al lumii, Ojos Del Salado, 6893m.

Salutări din Copiapo, abia întorşi de pe munte. Vestea e că am reuşit să atingem vârful Ojos Del Salado (6893m) – Ion Mihăilă şi cu mine – cât şi să urcăm cu bicicletele – Cătălin Neacşu şi cu mine – mai sus decât am făcut-o până acum, respectiv 5738m. Cătălin a reuşit ulterior să urce cu bicicleta până la cota 5850, iar Andrei Cupaciu a atins cota 6860 pe Ojos Del Salado.

Mai multe detalii în curând, mă bucur mult că am reuşit să ducem semnăturile voastre sus de tot, de două ori. Sper ca lumea să afle despre voi şi lupta voastră atât prin intermediul ascensiunilor noastre, cât şi prin poveştile ce vor urma.

Aţi fost alături de mine, mi-aţi dat puterea de a ajunge sus şi bucuria de a ma gândi la voi cu drag de câte ori am privit semnăturile voastre.

Cristian Tzecu, Copiapo, 1 ianuarie 2012


Salutări de vară din Santiago, la capătul unei aventuri şi veri fantastice.

Aclimatizaţi fiind dupa Aconcagua, am pornit spre Copiapo, în inima deşertului Atacama, nume cu rezonanţă răscolind prin amintirile de la geografia învăţată în şcoala generală. Realitatea a fost mai putin romantică; dupa ce am plătit taxa de vârf pentru cel mai înalt vulcan al lumii şi de asemenea cel mai mare vârf al ţării, am aflat că trebuie să închiriem pe cont propriu o maşină 4×4 şi să luăm neapărat benzină (nu motorină, la altitudinea aceea mare) de rezervă. Şi o roată de rezervă în plus; dacă păţim ceva la una, nu putem risca. Iar în maşină, pe lângă bagaje şi biciclete (pe o anumită distanţă) am încărcat peste 100 litri de apă potabilă – nu aveam să gasim pe drum, ni s-a spus.

Cu 4x4 în inima deşertului Atacama

O altfel de expediţie pentru noi, însă incitantă prin sentimentul de independenţă totală pe care ţi-l dă locul de la volan.

Cătălin pedalează în Salar de Maricunga

Vulcanii din Atacama ne-au primit înconjuraţi de nori negri de furtună, însă din fericire am găsit la timp confortabilul refugiu Claudio Lucero, la 4530m.

Ojos Del Salado învăluit în nori

Cu bicicletele reglate atent şi cu lanturile de transmisie bine unse, am plecat în ziua următoare, 27 ianuarie, spre refugiul Atacama.

Ne aşteaptă 22 km lungi până la refugiul Atacama

22 km foarte lungi, parcurşi împreună cu Cătălin Neacşu în 8 ore de efort, în care am urcat până la cota 5350. Drumul a fost foarte greu, de cateva ori a trebuit să împingem bicicletele prin nisipul adânc ce i-a obligat pe colegii noştri ce au urcat cu maşina (Ion Mihăila şi Andrei Cupaciu) să folosească tracţiunea integrală. Senzaţia de pedalat pe o altă lume, asemănătoare poate cu imaginile transmise de Spirit şi Opportunity, a fost copleşitoare. Singurele diferenţe ar consta, poate, în culoarea diferită a planetei Marte şi, cu siguranţă, în gravitaţia ei redusă, de care nu ne-am putut bucura. În rest, deşertul Atacama, prin care înaintam cu optimism, arată foarte asemănător.

Cătălin, cu faţa acoperită, protejat de vânt şi praf

Peisaj cvasi-marţian pe drumul spre refugiul Atacama

Cer înstelat, la peste 5300 m

Faţă de alţii ajunşi în dreptul refugiului Atacama, unde am dormit în corturi, noi eram aclimatizaţi; asta ne-a permis să urcăm în 28 ianuarie spre cel mai înalt refugiu, Tejos, aflat la 3 ore distanţă, la cota 5837. Bicicletele urmau să ne aştepte în Atacama, pentru că dupa ce am fi atins vârful să urcam cu ele cât mai sus posibil.

Am plecat destul de devreme spre vârf, la ora 4, având în faţă noii noştri prieteni din armata chilena, care se antrenau pentru Everest. Din echipa noastră de patru, Cătălin nu s-a simţit bine, lipsa totală a somnului din ultimele două nopţi împiedicându-l să urce mai sus de refugiu. Andrei a luat-o înainte şi, împreună cu Ion, aveam să îl vedem doar sus de tot, în craterul “Izvorului râului de sare”, Ojos del Salado.
Urcuşul în sine, până în crater, mi s-a părut mai degrabă solicitant pentru minte decât pentru fizic; un zig-zag anost al cărui singur avantaj era că te duce tot mai sus a dominat prima parte a drumului spre vârf.

John Mihăilă pe drumul spre vârf

Dacă m-a stresat ceva pe drum, a fost teama de imprevizibil, asta după experienţa de pe Aconcagua; deşi totul poate merge excelent în drumul spre vârf, nu ai voie să visezi la momentul special de sus decât cu 2-3 paşi înainte. După nouă ore în care ne-am permis luxul de a nu ne grăbi – prognoza meteo era favorabilă toată ziua, am ajuns în micul crater înzapezit de sub vârf şi i-am salutat bucuroşi pe militari chileni aflaţi pe vârful stâncos de deasupra noastră.

Ultima bucată a constat într-un pasaj tehnic de escalada (aproape o lungime de coarda, 40-50m) unde am întâlnit corzi fixe.

John pe ultima porţiune ce duce pe vârf

După ce am aşteptat ca chilenii să se retragă, am urcat până pe vârf cu John Mihăilă; Andrei a considerat că e mai sigur să ne aştepte la baza acestui pasaj. Turul de orizont de pe vârf e copleşitor şi răsplata pe măsură: vulcani, deşert vizibil sute de kilometri, cratere perfect circulare, înzăpezite, detaşându-se de peisajul cvasi-marţian.

Crater înzăpezit văzut de pe Ojos Del Salado

Steagul cu semnături al celor de la CevaDeSpus.Ro a ajuns pe Ojos Del Salado

Cu multă bucurie am fotografiat steagul cu semnăturile prietenilor mei de la CevaDeSpus.Ro, Raluca, Vali, Eli, Luminiţa, Nicoleta, Maria, Dan. M-am gândit cu drag acolo sus la ei, la lupta lor zilnică, la ideea că prin autoreprezentare vor reuşi să îşi îmbunătăţească atât viaţa lor cât şi a celor ca ei.
Coborârea nu a pus probleme, Andrei ne-o luase mult înainte ca să vada de Cătălin; surpriză, acesta a reuşit să se odihnească dupa ce “sforăitorii” au plecat spre vârf, iar dupa aceea a coborât în refugiul Atacama şi folosind bicicleta a urcat din nou în Tejos, ba chiar un pic mai sus. Reuşise să depaşească recordul nostru din India din 2008!
Noaptea de după vârf ne-am odihnit bine, la refugiul Lucero, pe saltele moi. În 30 ianuarie, împreună cu Cătălin, ne-am întors la refugiul Atacama, ca să urcăm împreună, aşa cum ne-am propus, cât mai sus posibil, folosind bicicletele IDEAL Bikes. Lupta a fost mai degrabă împotriva nisipului decât a gravitaţiei, un exerciţiu cardio-respirator imposibil de făcut fără o aclimatizare prealabilă. Rând pe rând, altimetrul ne-a bucurat anunţându-ne că am depăşit altitudinea trecătorii indiene Khardung-La, precedentul nostru record, iar mai apoi a varfului Elbrus, 5642, acoperişul Europei.

Cu bicicletele spre cerul Atacamei

O ultimă pedalare şi multe gâfâituri ne-au dus la 5738m, locul de unde am hotărât să coborâm. Ca şi în ziua precedentă, motorul mental al acestei ascensiuni, semnăturile celor de la CevaDeSpus.Ro, au fluturat în bătaia vântului din marele şi înaltul deşert.

Cu bicicletele la 5738m, pe Ojos Del Salado

Nu am mai păţit niciodată să trebuiască să pedalez ca să nu mă opresc la o coborâre abruptă dar nisipul de-aici mi-a arătat că orice e posibil.

La revenirea în Copiapo am avut parte de o surpriză deosebită; am fost opriţi pe stradă de un domn care ne-a auzit vorbind româneşte (vorbeam frumos) şi aşa am întâlnit comunitatea geologilor şi minerilor români din Atacama, un grup de vreo 30 de persoane. Spre marea noastră bucurie, ne-au invitat la Muzeul minei Carola, pus la punct chiar de români (de la evoluţia terestră şi formarea cordilierei, la mineritul în zonă, până şi o machetă în secţiune a minei Carola), ceva ce ar fi atât de binevenit şi la noi în ţară. Cireaşa de pe tort a constat într-o vizită în mină, echipaţi cu tot ce trebuie pentru a coborî (cu maşina) peste 6 km si 500m diferenţă de nivel într-o mină de cupru ce m-a facut mândru de conaţionalii noştri.

Geologul Constantin Isache ne prezintă muzeul minei Carola de langa Copiapo

În inima pământului, în Mina Carola din Atacama

În Mina Carola, sursă importantă de cupru

La o zi distanţă de întoarcerea spre casă, încercând să concluzionez această minunată aventură a noastră, mi-ar plăcea să cred că dincolo de ascensiunea reuşită pe cel mai înalt vulcan al lumii şi dincolo de posibilitatea de a ne depăşi propriul record de altitudine cu bicicletele, va rămâne demersul nostru de a face cunoscută lumii întregi lupta pentru autoreprezentare a prietenilor noştri, care au atât de multe de spus şi de schimbat.

Cristian Tzecu, Santiago de Chile

OBIECTIVE

– Atingerea vârfului Aconcagua (6958m), cel mai înalt munte din afara Himalayei. Acesta va fi urcat pe ruta clasică, pentru aclimatizare, apoi pe ruta „Gheţarul Polonez“, care implică escaladă în perete de gheaţă.
– Atingerea vârfului Ojos De Salado (6891m), cel mai înalt vulcan din lume. Drumul spre vârf va fi parcurs parţial pe biciclete, provocarea constând în depăşirea cotei de 5500m pe biciclete.
– Arborarea pe vârfuri şi în puncte cheie ale traseului a unui banner conţinând logo-ul “CevaDeSpus.ro”, cea mai eficientă cale de informare a publicului despre website-ul autoreprezentanţilor. Toate informaţiile despre mersul expediţiei vor fi postate pe acest website.
– Realizarea, la întoarcere, a unei expoziţii itinerante de fotografie prezentând ascensiunea şi peisajul cultural al zonei vizitate, şi a unui film de metraj mediu. Se estimează un număr de 80 de imagini, prezentate în 10 oraşe din ţară.

JUSTIFICARE

Pornind atât de la succesul expediţiilor precedente, cât şi de la impactul foarte puternic al mesajelor sociale transmise prin intermediul acestora, ne propunem să concretizăm faptul că acest crez poate deveni realitate, aducând pe acelaşi plan persoane ce trăiesc in diferite contexte sociale şi care au diferite istorii de viaţă.
Este o iniţiativă ce întăreşte legătura dintre alpinism, ciclism şi persoane cu dizabilităţi. Sportivii vor face cunoscută lumii, prin tentativele lor, existenţa website-ului www.cevadespus.ro, prin asocierea tuturor informaţiilor legate de expediţie cu acest website.

Se încearcă o cale mai puţin obişnuită de popularizare a dizabilităţii, care se adresează unui alt fel de public decât cel cunoscător. Deşi de regulă cei interesaţi de munte şi de sport nu au tangenţe cu problemele persoanelor cu dizabilităţi, experienţele precedente ne-au demosntrat faptul că alăturarea celor două dirijează informaţiile spre un nou public-ţintă.

DESCRIEREA ACŢIUNII

Acţiunea constă, pe de o parte, în relizarea unei expediţii de alpinism/ciclism în Munţii Anzi şi, totodată, susţinerea cauzei persoanelor cu dizabilităţi în societate.
Proiectul durează doi ani, începând din decembrie 2011:

Expediţia de alpinism/ciclism – 1,5 luni (15 dec 2011 – 2 feb 2012):
– Traversarea Patagoniei şi realizarea unui reportaj multimedia despre specificul socio-cultural şi cadrul geografic al zonelor vizitate.
– Escaladarea vârfurilor Aconcagua şi Ojos del Salado

Diseminarea rezultatelor – doi ani, constând dintr-o expoziţie foto itinerantă, realizarea unui film de metraj mediu, publicarea de informaţii pe site-urile de profil, susţinerea de prezentări şi conferinţe.

În timpul expediţiei, publicul din ţară va putea afla ultimele noutăţi despre alpinişti şi dubla lor ascensiune, de pe internet, în exclusivitate pe site-ul www.cevadespus.ro. În acest fel se urmăreşte o publicitate făcută acestora şi cauzei lor, adresată persoanelor din afara dizabilităţii .

La plecarea şi respectiv întoarcerea în ţară, Asociaţia De Partea Ta, Clubul Romania Verde şi grupul de autoreprezentanţi vor mediatiza puternic această iniţiativă pentru a arăta faptul – aparent paradoxal – că dizabilitatea şi alpinismul / ciclismul de performanţă au puncte comune: este vorba de auto-depăşire, de cunoaştere, accesibilizare, normalizare, integrare, acceptare, eliberare.

One Response to De partea noastră
  1. [...] multa bucurie am fotografiat steagul cu semnaturile prietenilor mei de la CevaDeSpus.Ro, Raluca, Vali, E... momente.ro/lucru/galerii/cevadespus-ro_12-biking_on_ojos_del_salado

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *