Munca noastră ca autoreprezentanți presupune o învățare continuă.

Tocmai din acest motiv, am început o serie de traininguri alături de Katherine Belen (Cookee) cum îi spunem noi, care este din Filipine și are experiență bogată în munca de autoreprezentare.

Este important să transmitem mesajul nostru comunității într-un mod cât mai clar și corect, astfel că am pornit trainingul nostru de la clasificarea tipurilor de dizabilităţi: fizice, intelectuale, senzoriale etc. În viaţa de zi cu zi, însă, lucrurile nu sunt întotdeauna clar separate. O persoană în scaun cu rotile poate părea, la prima vedere, să aibă doar dizabilitate fizică, dar uneori poate avea şi probleme de vorbire, cognitive etc. Iar ceea ce limitează participarea persoanei cu dizabilităţi la viaţa comunităţii variază în funcţie de serviciile şi sprijinul care i se oferă.

Inevitabil, am ajuns la modul în care dizabilitatea ajunge să fie percepută: de la modelul medical versus cel social.

Dar să le luăm pe rând și să le explicăm un pic pe fiecare în parte. J

Modelul medical pune accentul pe diagnostic (dizabilitate) și nu pe persoană, scoțând în evidență limitarea persoanei. În schimb, modelul social spune că dizabilitatea este creată de răspunsul societății, al mediului înconjurător și are de-a face cu norme sociale, valori, practici. Cu alte cuvinte, dizabilitatea este accentuată atunci când mediul este unul inaccesibil și comunitatea nu pune accent pe incluziune.

Pentru noi a fost foarte interesant să vedem cum situația socială și economică poate varia de la o țară la alta.

Dizabilitatea este un subiect care ar trebui să ne privească pe toți, pentru că răspunsul, implicarea și sprijinul comunității este foarte important.

Știm că mai este foarte mult de lucru pentru a schimba atitudini și mentalități, însă nu ne lăsăm.

Îi mulțumim lui Katherine că a împărtășit din experiența sa cu noi și suntem nerăbdători să învățăm lucruri noi și utile care să ne ajute în munca noastră.

Raluca Popescu